m2

Un chef de guerre afghan revendique l’embuscade qui a tué dix soldats français et adresse « ses condoléances » à leurs familles. » (yahoo)

 

in secolul 21 razboaiele se poarta f civilizat. nenea din poza, care nu prea arata a mare razboinic, dupa ce a omorat 10 soldati francezi si-a exprimat condoleante familiilor celor decedati.

mai tineti minte cand americanii au bombardat "din greseala" ambasada chinei? si-au cerut scuze imediat!

iar de curand am vazut pe Discovery un documentar in care niste creaturi bipede erau f  bucuroase ca au inventat o bomba care omoara doar oamenii, in timp ce cladirile si restul lucrurilor raman intacte, fara nici o stricaciune. in felul asta se reduc costurile de razboi, orasul este populat rapid cu alti oameni, de-ai nostri, si viata merge inainte.

atentie la politete!

later: poza a disparut (acum e ora 21) si din insemnare si din fisiere. mai asteptam sa vedem ce se intampla.

——–

si mai later: acum e a2a zi, dimineata devreme (11:40); poza a reaparut! imi amintesc ca in tinerete ma chinuiam sa le pun inapoi, acum le las in plata Domnului, ele apar si dispar dupa legi necunoscute…

eventual de acum incolo o sa scriu in insemnare: in stanga este o poza, daca nu o vedeti reveniti maine sau poimaine sau cand aveti timp si chef.

 

 

     Astăzi toată ziua am pus compot din ăsta, şi acum, la sfârşit, mi-a picat fisa: ce-ar fi să sheruiesc ioo reţeta asta tradiţional yutopiană cu Blogosfera? aşa-i că abia aşteptaţi? deja vă lingeţi pe buze, iote, Tuvia deja a luat creionu’ şi caietu’ de reţete…  ^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^  

daaaaa’ întâi musai tre să fac o digresiune:    

ieri l-am auzit cu urechiusele mele pe dl Geoană la buletinul de ştiri de pe tvr2:
 - "guvernul actual …a făcut decât 5 km de autostradă…"

 ^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^ 

     nucile astfel pregătite le introducem în borcane de 60 de litri şi se dunstulesc vreo 30 de minute fix. dacă nu găsiţi borcane aşa de mari, sunt bune şi butoaie de 60 de litri da’ să nu fie de plastic, să fie de sticlă. apoi se lasă să se răcească până a 2a zi,  facem un graffiti frumos pe ele şi le aşezăm în pivniţă cu capu-n-jos, adică pe capac (metodă jermana). dacă nu le aşezaţi aşa există riscul să intre in borcane aeru’, care-i tare pofticios, şi compotu’ va începe să fermenteze şi în loc de compot, după cei 10 ani cuveniţi unui compot de calitate, când o să-l deschideţi o să găsiţi vin de Malaga de nuci, care la noi în ţara nu prea se consumă, dar peste hotare are mare căutare că ei nu ştiu din ce se face, d’aia.
   
    Dacă reţeta vi se pare prea complicată, faceţi un compot simplu de gutui şi colo, către primăvară, când începe lichidul să se îngroaşe, gândiţi-vă la m2, în sensul că: "mă, noroc cu el, altfel iar uitam să pun compot de gutui, care-i cel mai cel compot dintre toate".
 poftă bună! 

 

   Azi, în timp ce-mi număram…nucile, mi-am adus aminte de scriitorul ăla care morflăieşte o prăjitură şi pe loc se teleportează în trecut. ioo neavând prăjitură am zis să fac invers: să mă teleportez în trecut şi să aduc de p’acolo ceva prăji, că astea din comerţul capitalist nu-mi plac.  

aşa că m-am aşezat pe pat îmbrăcat cu hainele mele de grădiniţă, am închis ochii şi m-am concentrat tare-tare. aşa de tare m-am concentrat că am ajuns o treime din înălţimea mea de 1.8 m, adică vreo 60 de cm. eram într-un pătuţ, hainele de grădi îmi erau largi şi o tanti grasă a venit să mă întrebe unde-mi sunt pamperşi şi dacă mai vreau lapte, adică ajunsesem la creşă.  

ioo atunci m-am deconcentrat repede la jumătate, aşa că acum aveam fo 90 de cm, hainele îmi erau bune. imediat am luat-o către bucătărie pe coridorul ăla întunecos pe care fusesem de atâtea ori. când am intrat, mirosea dumnezeieşte, tantili bucătărese făceau prăjitura mea preferată: puţişoare cu nucă, tocmai le scoseseră din ler*.
 le-am spus la tantili că le-a chemat nenea administratoru’ la el să le dea nuş ce premiu, duse au fost pe loc. ioo am înghiţit repede vreo şase prăji şi mi-am pus în  buzunare câte puţişoare au încăput. erau calde încă şi… mi-a fost destul de greu să mă concentrez să ajung înapoi în zilele noastre, da’ am reuşit!
 acu’ stau la calc cu farfuria plină de puţişoare şi cotrobăiesc prin bloguri, care, din păcate, nu mai e ca altădată, îmi plăceau mai mult cele din Comuna Primitivoasă a Blogosferei.

 
 * ler = din păcate nu găsiţi cuvântul în DEX , poate ştie cineva ce e

 

"Moromete se pregăti pentru al doilea drum şi când se întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese şi mai aventuros şi Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobişnuit, şi fu ascultat cu uimire.[...]  

Merseră mai departe şi li se oferi apoi deodată trei lei. Moromete se plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul următor vor obţine sigur zece lei. Nu ieşiră însă bine din sat, că se petrecu întâmplarea…
O femeie tânără de tot, cu faţa albă, cu părul galben şi cu nişte ochi mari, albaştri, frumoşi, cum aveau mocancele pe aici, îi strigă să oprească. Aveau porumb? Da.
„Ce bine c-aţi venit, oameni buni, că nu ştiam ce să mai fac, a spus femeia bucuroasă. Haideţi, trageţi în curte că oţi fi osteniţi! Să vă fac ceva să mâncaţi şi să mă duc pe urmă pe la vecini să cumpere şi ei, să daţi tot porumbul, că eu nu pot să iau decât vreo douăzeci de duble."
„Nu duce dumneata grija noastră, leică, i-a răspuns Tudor Bălosu fără să se clintească din căruţă. Du-te întâi la vecini şi întreabă-i dacă cumpără, să nu pierdem timpul de pomană."
„Dar cu cât daţi dubla?" a întrebat femeia pălind. Glasul lui Tudor Bălosu era mai îngheţat decât gerul: „Optzeci de franci, leică!" „Optzeci de franci?!"
„Hai, Moromete!" a spus Bălosu apucând biciul, fără să-i mai răspundă femeii.
„Dar cât dai dumneata, leică?" a întrebat Moromete din curiozitate. „Oameni buni, a strigat femeia înspăimântată, şaizeci de lei, ăsta e preţul pe la noi…"
„A! Nu!" a clătinat Moromete din cap.
Nu se poate, însemna exclamaţia lui. Noi avem aici nişte socoteli. Iese sau nu iese şaptezeci? asta e întrebarea. Nu-ţi dau fiindcă trebuie să vedem dacă iese. Glasul lui Moromete i se păru însă femeii cu totul deosebit de al celuilalt, şi-a încleştat mâinile de loitra căruţei lui şi vorbele ei au început să curgă şuvoi. Moromete nu prea înţelegea, o vedea doar cum se ţine cu mâinile de loitră şi calcă prea aproape de roată.
Ea spunea că să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu şaizeci de lei… barim câteva duble… e rău, n-are ce da la copii… Să tragă căruţa că şaizeci de lei e destul.
„Haide, omule, că doar n-oi fi şi dumneata bogat să nu înţelegi… Oi fi venind de departe şi ţi-o fi frig pe gerul ăsta, trage căruţa… îţi dau ceva ţuică peste şaizeci de lei. De ce să te mai duci încolo să mai baţi drumurile de pomană?"
Moromete s-a frânt de mijloc şi s-a uitat la picioarele femeii: „Dă-te la o parte, creştino, că te calcă roata!" i-a spus el grijuliu. „Nu vreai, omule? a repetat mocanca şi deodată din ochii ei albaştri au ţâşnit lacrimi de furie. De ce nu vreai, omule? a continuat ea şi glasul ei legănat şi domol de munteancă s-a făcut dârz. De când v-aţi făcut aşa răi? a spus ea descleştându-şi mâna de pe loitra căruţei. Nu eraţi aşa.
Plângea şi în ciuda mâniei ochii ei rămâneau mari şi curaţi şi se uita când la omul cocoţat în căruţă, când la caii lui graşi şi voinici, aburiţi de gerul sănătos al muntelui.
„Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi! a exclamat Moromete furios. Apoi a strigat: Bălosule, opreşte!"
„Ce s-a întâmplat, Moromete?"
„Hai să dăm porumbul, că nu e rost."
„Cu cât?" a întrebat Bălosu.
„Cu şaizeci şi trei."
„Eu nu-l dau, a răspuns Bălosu şi să ştii că altă dată nu mai merg cu tine la munte."
Nedumerit puţin Moromete n-a avut timp să răspundă, dar apoi l-a înjurat pe Bălosu de muiere, în şoaptă, pentru el însuşi, în timp ce munteanca se uita la el, cu lacrimile îngheţate pe obraz."

 

"Copilul mergea zgribulit şi din când în când se oprea şi-şi strângea braţele clănţănind; se închircea şi dârdâia parcă ar fi suflat crivăţul peste el.

- Hai, mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete şoptit, într-o vreme, pe la jumătatea drumului, băiatul se lăsă deodată pe vine
şi dinţii din gură începură să-i toace des, ca şi când fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor; clănţănea acum neîntrerupt şi gemea; coroana de flori îi căzu în ţărână şi cărţile îi alunecară şi ele de sub braţ şi se împrăştiară pe jos."